Povestea oamenilor care iubesc frumosul. Doamna Vichi, femeia care țese trecutul în prezent

Am început cu comuna Brănești, un loc la prima vedere obișnuit, care nu are foarte multe de oferit, însă, am rămas surprinsă să aflu că adevărul este departe. 

În căutarea noastră după povești și locuri inedite prima oprire a fost la preotul Nicolae Tatu care ne-a primit cu brațele deschise și foarte încântat să ne povestească despre comuna în care locuiește de 9 ani. El este în comunitate omul care are răspunsuri la orice, este omul pe care enoriașii se poate baza atunci când au nevoie de o voce blândă sau un sfat venit din suflet. Și s-a simțit asta, chiar dacă noi nu facem parte din comunitate.

Începutul unei comunități 

Discuția a început cu o mică prezentare istorică a comunei Brănești, și ce loc mai potrivit putem alege pentru această discuție decât Biserica Sf. Nicolae, locul unde preotul își petrece cea mai mare parte din timp. O biserică plină de istorie, impunătoare care are pentru comunicate toate facilitățile necesare. Preotul ne-a recunoscut că încăperea este mereu plină, oamenii fiind dornici să participe la slujbele care au loc negreșit acolo. 

Părintele Nicolae Tatu ne-a explicat că istoria comunei este strâns legată de istoria bisericii. De altfel, chiar și numele localității ascunde o poveste. Denumirea „Brănești” provine din cuvântul „brană”, care înseamnă „poiană”, un loc închis de păduri. Astăzi, comuna este așezată pe malul stâng al râului Pasărea și este traversată de drumul național care leagă Bucureștiul de Călărași, însă în urmă cu mai bine de două secole era doar o așezare mică, cu puțini locuitori.

Prima biserică din sat, ne-a povestit părintele, era departe de ceea ce vedem astăzi. Ridicată pe locul vechiului cimitir, era construită din nuiele și lemn, o construcție modestă, potrivită pentru comunitatea de atunci. Pe măsură ce satul s-a dezvoltat și numărul locuitorilor a crescut, lăcașul de cult a devenit neîncăpător. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu sprijinul Mănăstirii Cernica și la îndemnul Sfântului Ierarh Calinic, a început construirea actualei biserici.

Istoria vie a Brăneștiului

Edificiul pe care îl admirăm astăzi a fost ridicat în anii 1858-1859, în formă de cruce, din cărămidă groasă de aproape un metru. Ctitorii și-au dorit ca aceasta să fie o copie a bisericii „Sfântul Gheorghe” de la Mănăstirea Cernica, iar acest lucru se observă și acum în arhitectura impunătoare a clădirii. În timp, biserica a fost extinsă și modernizată, fiind adăugate clopotnița, pridvorul și, mai recent, un așezământ social în care sunt organizate activități pentru comunitate și sunt sprijinite familiile aflate în nevoie. 

În timp ce ne vorbea despre toate acestea, părintele nu părea să recite o lecție de istorie. Povestea fiecare detaliu cu emoție, ca și cum ar fi fost martor la toate aceste momente. Pentru el, biserica nu este doar o clădire veche, ci locul în care generații întregi de brăneșteni și-au botezat copiii, și-au unit destinele și și-au condus pe ultimul drum oamenii dragi.  Tocmai această legătură între trecut și prezent face ca istoria comunei Brănești să fie încă vie. 

Și pentru că istoria nu înseamnă nimic fără oameni am ținut neapărat să stau de vorbă și cu oameni ai locului. Oameni care, după cum se spune, sfințesc locul. 

Din dragoste pentru frumos

Așa am ajuns la doamna Vichi. Așa mi-a prezentat-o părintele Nicolae Tatu: liantul dintre biserică și comunitate. Tot el mi-a spus că în sat este cunoscută și drept „bunica comunei”, pentru că, ori de câte ori are timp, îi adună pe copiii din Brănești și desenează împreună cu ei. Și aș mai putea continua cu descrierile despre dânsa, pentru că m-a făcut prin simpla prezență să îmi doresc să aflu mai multe despre ea și poveștile pe care le ascunde. Însă, trebuie să povestim și despre pasiunea ei, care mi se pare atât de necesară într-un loc ca Brănești. Să existe un om atât de pasionat de tradiție și de frumos cum este doamna Vichi, era vital pentru Brănești. 

Dânsa este pata de culoare a locului, așa aș descrie-o eu. Pasiunea pentru tradiție se vede înainte ca ea să fie rostită. Se simte în felul în care privește fiecare lucru și în grija cu care îl așază la loc după ce ni l-a arătat. Casa dânsei este un mini muzeu în care timpul nu mai există. Încă de la intrarea în curte rămâi vrăjit de obiectele care îți atrag privirea din toate părțile. Nimic nu pare așezat la întâmplare. Fiecare colț al casei ascunde o poveste, iar fiecare obiect își are locul și rostul lui.

O colecție de amintiri

Pe pereți sunt așezate ștergare țesute cu migală, pe mobilier stau fotografii îngălbenite de vreme, iar în încăperi se păstrează costume populare, vase și obiecte de uz casnic care odinioară făceau parte din viața de zi cu zi a unei familii.

Astăzi, ele nu mai sunt folosite, însă continuă să vorbească despre oamenii care le-au creat și despre lumea în care au trăit. „Casa se preta pentru a face o colecție de obiecte tradiționale. Eu iubesc tot ce este tradițional. Eu am crescut cu tot ce vedeți aici în casă. Toate obiectele sunt de la părinții mei sau primite de la prieteni care iubesc tradiționalul la fel de mult ca mine”, îmi spune doamna Vichi.

Abia atunci am înțeles că nu mă aflam într-o casă plină de obiecte vechi, ci într-un loc în care fiecare lucru păstrează vie amintirea unei persoane, a unei întâmplări sau a unei bucăți din istoria familiei. Casa în care locuiește are și ea propria poveste. A cumpărat-o în anul 1980, însă construcția datează din jurul anului 1900. Ridicată pe structură de lemn, păstrează farmecul caselor de altădată și pare locul perfect pentru colecția pe care a construit-o de-a lungul anilor. Încă de la intrarea în curte ai impresia că ai făcut un pas în trecut. 

Ața și acul, moștenire din familie

În vremurile noastre sunt convinsă că există oameni care au auzit de ștergare doar din poveștile bunicilor sau din manualele de la școală. În casa doamnei Vichi am avut ocazia să văd o colecție impresionantă și să înțeleg câte ore, poate chiar zile de muncă se ascund în spatele unui singur obiect. Cele mai multe dintre ele au aparținut mamei sale.

„Mama mea era o țesătoare neîntrecută. Era extrem de muncitoare. Împletea, cosea, făcea tot ce se putea face cu un ac și o ață. Tot ceea ce realiza era pentru familie. Noi eram îmbrăcați de ea”, își amintește doamna Vichi.

În timp ce îmi arată ștergarele, costumele populare și fotografiile vechi, fiecare obiect capătă o valoare care depășește materialul din care este făcut. Sunt amintiri. Sunt bucăți din viața unei familii. Pe unul dintre pereți se află fotografiile părinților ei din ziua nunții. Amândoi poartă costumul tradițional specific Brăneștiului, iar hainele au fost țesute chiar de mama sa. 

Doamna Vichi îmi vorbește apoi despre unul dintre cele mai iubite obiceiuri din comună: Ziua Cucilor. O tradiție care marchează trecerea de la iarnă la primăvară și care încă adună oamenii împreună. „Băieții se mascau cu măști făcute manual, din piele de animal sau pene de pasăre. Totul era foarte atent muncit și puneam dragoste în tot ce făceam”, povestește ea.

Tradiția înseamnă oameni

Poate cel mai emoționant moment al vizitei a fost atunci când mi-a arătat o eșarfă neagră. La prima vedere pare un obiect simplu, însă pentru ea înseamnă mult mai mult. „Mama mea făcea numai batiste albe, deschise la culoare. Dar atunci era în doliu și a trebuit să își facă una neagră, ca să o poată purta.”

Lângă ea stau câteva scaune din lemn. Nici ele nu ies în evidență pentru un vizitator grăbit, însă fiecare poartă o poveste. „Noi am fost mulți copii în familie, iar tata, de fiecare dată când se năștea unul dintre noi, făcea câte un scaun pentru noul membru al familiei.” În acel moment am înțeles că, de fapt, casa doamnei Vichi nu este doar un muzeu al tradițiilor. Este un muzeu al amintirilor. Fiecare obiect vorbește despre muncă, familie, răbdare și despre o vreme în care lucrurile se făceau să dureze o viață.

La plecare, doamna Vichi mi-a spus un lucru care, poate, explică cel mai bine de ce continuă să păstreze toate aceste obiecte. „Mie îmi place să îmi fac viața mai frumoasă. Prin aceste lucruri pe care le țin de ani de zile și pe care le îngrijesc cum știu eu mai bine îmi ofer momente de bine. Momente în care mă pot bucura de tradiția românească, așa cum ne-au lăsat-o strămoșii noștri.”

După câteva ore petrecute în casa ei, am plecat cu impresia că tradiția nu înseamnă doar obiecte vechi așezate pe rafturi. Tradiția înseamnă oameni care aleg, în fiecare zi, să nu lase trecutul să fie uitat.